BREAKING NEWS


DESPRE FISCALITATE ȘI MORALITATE

DESPRE FISCALITATE ȘI MORALITATE

 

Știu, asocierea celor două cuvinte poate părea un oximoron. Poate fi fiscalitatea congruentă cu moralitatea? Eu consider că răspunsul la această întrebare este afirmativ și susțin acest lucru de mulți ani, cam de prin 2005, după implementarea cotei unice – reformă la care am participat activ.

Personal, cred că sarcina fiscală trebuie așezată doar în funcție de CÂT câștigăm, nu în funcție de CUM câștigăm. O astfel de abordare – pe care o voi detalia în cele ce urmează – ar avea multiple avantaje: nu numai că ar simplifica foarte mult legislația, ar asigura echitate între sarcina fiscală pe care diferite categorii de contribuabili trebuie să o suporte (include aici și contribuțiile sociale obligatorii), dar ar asigura și stabilitate (prin lărgirea bazei de impunere) și deci predictibilitate. Nu ne putem aștepta la predictibilitate dacă baza este erodată de tot felul de scutiri sau tratamente privilegiate. În plus, o astfel de abordare ar ajuta și la creșterea coeziunii nației; suntem cu toții cetățeni români, trăim în România, iar asta înseamnă că trebuie să contribuim la finanțarea statului proporțional cu cât câștigăm, fără excepții. Excepțiile creează categorii de privilegiați, iar asta nu ajută deloc la coeziune. Privilegiile date de politicieni unor anumite categorii de cetățeni nu fac decât să divizeze nația. Din păcate, politicienii noștri sunt experți la asta: divide et impera… Astăzi suntem încă departe de acest deziderat. O să mă refer atât la impozitarea persoanelor (impozit pe venit și contribuții sociale obligatorii), cât și la impozitarea companiilor. Le luăm pe rând.

 

Persoane fizice

Plătim cu toții impozitul pe venit de 10%, o cotă foarte rezonabilă, cea mai mică din UE. Am zis „cu toții”? Am greșit, nu plătim „cu toții”. Există categorii de cetățeni care nu îl plătesc pentru că sunt scutiți. Avem scutiri în IT, pentru programatori, scutiri care operează încă din 2001. Sunt, de asemenea, scutite de impozit persoanele care obțin venituri din cercetare-dezvoltare (din 2016), angajații sezonieri din HORECA (din 2017), dar și angajații firmelor din construcții sau ai producătorilor de materiale de construcții (din 2019). Aceste privilegii au fost acordate de politicieni cu scopul declarat de a susține sectoarele respective, deși eu unul cred că mult mai eficiente sunt investițiile, nu scutirile. Investițiile în infrastructură, în educație, în sănătate pot aduce mult mai multă prosperitate decât scutirile sectoriale, stimulând creșterea tuturor sectoarelor cu valoare adăugată mare, nu doar a unora. De investiții nu mai putem însă vorbi, evident statul nu are bani pentru așa ceva…

 

Pe lângă impozitul pe venit, extrem de rezonabil, avem contribuțiile sociale – care nu mai sunt deloc mici. Datorăm cu toții CAS 25% și CASS 10%, în total 35%. Sumele datorate nu sunt însă la fel, chiar dacă procentele sunt aceleași. Pentru românii care își câștigă traiul ca angajați (majoritatea), baza de calcul este salariul brut, fără niciun fel de plafonare. Pentru ceilalți, care ne câștigăm traiul din activități independente, din profesii libere, din drepturi de autor, baza de calcul nu este venitul obținut, ci salariul minim pe economie. Așa se face că CASS plătit de mine (avocat, profesie liberă) este de trei ori mai mic decât contribuția pe care o rețin secretarei mele. Mai putem vorbi oare de „solidaritate”? În niciun caz… Ce ar trebui făcut? Se poate face ceva pentru a elimina aceste inechități, dar și pentru a avea un sistem de impunere stabil, echitabil?

 

Soluția este simplă, o susțin încă din 2004, din vremea când lucram la implementarea cotei unice: plafonarea bazei de calcul al CAS și CASS la un nivel rezonabil (ideal un salariu mediu, practic se poate face acum la trei salarii medii), plafonare în funcție de suma veniturilor și nu pe fiecare venit în parte. Implementarea acestei soluții poate fi făcută acum ușor, există deja instrumentele. CAS și CASS au fost mutate de la angajator la angajat, ceea ce face posibil să adunăm veniturile din salarii (din 2018) cu cele din activități independente sau drepturi de autor (la CAS) sau cu cele din dividende, dobânzi, câștiguri de capital ori alte venituri (la CASS), iar regularizarea poate fi făcută prin declarația anuală de impunere, declarație care și ea a fost introdusă (din 2019). Ar trebui doar modificată declarația anuală de impunere pentru a include și CAS sau CASS, calculele – inclusiv regularizările în limita plafonului – putând fi ușor făcute automat, printr-un formular inteligent de tip .xml.

 

Evident, cei care azi plătesc prea mult (angajații cu salarii mai mari decât plafonul) vor plăti mai puțin, stimulând munca eficientă, iar cei care plătim mult mai puțin ar trebui să plătim mai mult, dar rezonabil, iar prin lărgirea bazei s-ar asigura și stabilitatea veniturilor bugetare. Chiar și cei care ar urma să plătim mai mult am avea de câștigat, pentru că nu trebuie să uităm că nu există prânz gratis. ANAF poate oricând retrata veniturile din activități independente în venituri din activități dependente, ceea ce înseamnă sume uriașe de plată, plus dobânzi și penalități. Am văzut acest lucru întâmplându-se de mult prea multe ori… Există aici și o altă implicație, nu numai insecuritate: pervertirea nației înspre șmecherii. Pe calea dreaptă (salariu), politicienii noștri au așezat o barieră: contribuțiile sociale exagerat de mari. Ei au lăsat însă „poteci”: veniturile din activități independente, din drepturi de autor sau – mai nou – posibilitatea de a folosi microîntreprinderi pentru consultanță și management. Pe „poteci” au pus însă capcane, și anume posibilitatea ANAF de a retrata din punct de vedere fiscal aceste venituri. Au creat complicități. Când știi că ai un privilegiu care poate fi oricând retras de tătucii care ți l-au dat, ești mai atent cu criticile… Capul plecat, sabia nu-l taie! Și uite așa se creează complicități între politic și privilegiați…

 

Persoane juridice

Companiile plătesc un impozit pe profit de 16%. Asta în teorie… În practică, doar ceva mai puțin de 30.000 din cele peste 600.000 de companii mai plătesc impozit pe profit. Cum s-a ajuns la această situație? Foarte simplu, politicienii noștri au avut grijă de asta! Mai întâi (2016) au eliminat impozitul pe profit pentru companiile din HORECA. Astăzi, aceste companii nu mai plătesc impozit pe profit, ci un derizoriu impozit specific. S-a ajuns ca impozitul anual plătit de marile restaurante din București (70.245 lei/an) să fie comparabil cu sumele datorate de un angajat care câștigă echivalentul a două salarii medii pe economie, ceea ce mi se pare un nivel ridicol de mic. Iar această cifră este valabilă pentru centrul Bucureștiului și restaurante de peste 800 mp, pentru că în rest sumele sunt semnificativ mici, pe litoral fiind comparabile cu sumele datorate de un angajat care câștigă salariul mediu… La fel și la hoteluri, impozitul anual fiind egal cu tariful pe o noapte, iar la complexurile hoteliere este încă și mai bine: impozitul specific se calculează doar pentru spațiile de cazare, nu și pentru veniturile generate de restaurantele sau barurile din complex.

 

Mai apoi (2017, 2018) au fost mărite pragurile la microîntreprinderi, de la 100.000 de euro la 500.000 de euro și mai apoi la 1.000.000 de euro. Aceste două creșteri ale plafonului sunt principalele responsabile cu scăderea drastică a numărului de companii ce plătesc impozit pe profit, cu efecte puternic negative pe nivelul veniturilor bugetare. Era nevoie de așa ceva? Nu cred, dimpotrivă! Mai mult, prin creșterea masivă a pragului la microîntreprinderi s-a pus în pericol chiar existența acestui regim fiscal util companiilor mici, introducându-se o distorsionare a pieței. Atunci când peste 90% din numărul total de companii plătesc impozit pe cifra de afaceri, se intră pe curs de coliziune cu Directivele UE, care interzic impozitul pe cifra de afaceri, ceea ce poate duce la un infringement împotriva României (și) pe această temă…

 

Ce ar trebui făcut? Nu mare lucru: eliminat impozitul specific la restaurante și păstrat regimul microîntreprinderilor, dar cu un plafon semnificativ redus. În plus, cred că ar trebui limitat și numărul microîntreprinderilor pe care un antreprenor le poate face, pentru a elimina riscul fracționării afacerii, pentru a nu depăși pragul până la care impozitul este 1% pe venit și nu 16% pe profit. Degeaba vorbim de combaterea erodării bazei de impunere (prin prețuri de transfer) dacă facem legi care stimulează erodarea acesteia… Evident, tot aici (la impozitul pe profit) ar trebui să vorbim și de politici inteligente de a stimula antreprenorii români prin, de exemplu, introducerea consolidării fiscale pentru grupurile de companii românești (declarație de impunere cumulată pentru companiile din grup, astfel încât pierderea fiscală dintr-o companie să poată fi offsetată cu profitul din altă companie).

 

În concluzie, legislația noastră fiscală nu prea are nimic de-a face cu moralitatea. S-au creat diverse categorii de privilegii care distorsionează concurența și divizează națiunea. Dacă vrem să continuăm în această directivă, nu trebuie să ne așteptăm la nimic bun.



DIN ACEEAŞI CATEGORIE:

ANDREEA IVAN POVESTEŞTE DESPRE CUM A TRECUT DE LA CINEMATOGRAFIE LA BUSINESS ÎN TRANSPORTURI
CEO-ul uneia dintre cele mai mari companii de logistică din România consideră că succesul este garantat atunci când faci totul cu pasiune! MAI MULT>
Zaciu brothers – young directors in America
Like Stanley Kubrick, one of the most influential filmmakers in cinematic history, once said, Never say no to an idea - you never know how that idea will ignite another idea. In the following intervie MAI MULT>
CUM ARATĂ CASA TA ÎN 2019?
Noi am regăsit în tonuri de pastel o minunată colecţie de obiecte și plăci ceramice sofisticate și am aflat de la Anca Tomoiagă, CEO Pastel Ceramica, planurile lor pentru 2019. MAI MULT>